Vizionarul Kay

“Cea mai buna cale de a prezice viitorul este sa il inventezi”. Un citat celebru. Stiti cui apartine?…

Alan Kay. Se naste in 1940 in Massachusetts, dar isi petrece primii ani din viata sa in Australia. Insa amenintarea razboiului cu Japonia ii obliga pe parintii sai sa se intoarca in SUA. Daca mai este nevoie sa spun, Alan este un copil precoce. Inca inainte de a merge la scoala citise…cateva sute! de carti. Primeste o educatie aleasa care contine domenii diverse, iar muzica ocupa un loc important. De mic invata sa cante la ghitara si ajunge un bun ghitarist de jazz. Muzica de altfel l-a ajutat si sa supravietuiasca la Denver, dupa ce a fost exmatriculat de la Bethany College pentru proteste politice (1961).

De aici se inroleaza in armata. O mutare destul de inpirata. Aici se specializeaza in programare si are ocazia sa lucreze pe un IBM 1401. Centrul National de Cercetari Atmosferice il descopera curand, vede potentialul lui Kay si ii ofera o bursa la Universitatea din Colorado. Aici Alan studiaza matematica si isi ia licenta in biologie (1966). Imediat dupa aceea se inscrie la Universitatea din Utah, sectia inginerie electrica. Aici “face cunostinta” cu primul program din istoria informaticii care folosea elemente grafice pentru interfata, SketchPad. Tot aici programeaza in primul limbaj care introduce notiunea de obiect. Pe numele sau Simula.

Si ca si cand toate acestea nu ar fi de ajuns se implica si in proiectul ARPA (“tatal” Internetului actual). Insa Alan vrea mai mult. Proiectul care l-a acaparat cu adevarat, si care avea sa ii aduca si Masterul, a fost constructia unui calculator personal. L-a denumit FLEX (stiu ca va suna cunoscut). Insa trebuie sa fac o precizare. In timpurile acelea calculatoarele ocupau cladiri intregi, cantareau zeci de tone, programele se introduceau prin cartele perforate, iar Bill Gates era copil. Asa ca ideea de a construi un calculator personal era una temerara.

Dar ceea ce l-a nemultumit pe Alan a fost modul greoi de a comunica cu calculatorul. Insa in 1968 are loc o intalnire care avea sa ii schimbe viziunea. Atunci se intalneste cu Saymour Papert (MIT Labs), care ii invata pe copii sa programeze in Logo pentru a le dezvolta creativitatea si a-i invata matematica jucandu-se. Tot in acea perioada Kay vede unul dintre primele programe de recunoastere a scrisului de mana, dezvoltat de Rand Corporation. Atunci are o revelatie: calculatoarele nu trebuie sa se limiteze la calcule, ci trebuie sa devina un nou mediu, un “amplificator al gandirii” la indemana tuturor, dar mai ales a copiilor.

Isi ia doctoratul cu o teza despre programarea orientata pe obiecte. Devine profesor la Stanford University (loc in care 30 de ani mai tarziu avea sa se inventeze Google-ul). In cei 2 ani pe care ii petrece ca profesor aici, concepe proiectul unui calculator portabil, de dimensiunea unei carti, care sa se conecteze la “biblioteci” electronice de unde sa poata sa descarce: text, imagini, sunet. Suna cunoscut? Proiectul s-a numit Dynabook, iar Kay a inventat si un limbaj de programare pentru acesta: Smalltalk.

De abia 20 de ani mai tarziu, in 1993, Apple lansa Newton. Exact PDA-ul care se apropia de ceea ce si-a imaginat Alan Kay. Eu ma opresc aici, dar nu si vizionarul Kay. De altfel el este convins ca “revolutia calculatoarelor nici macar nu a inceput”. Sper sa nu se insele.